Johanna a venit pe lume in anul 1894, intr-un cartier olandez din orasul Paterson, New Jersey, SUA. Tatal ei fusese pastor si a murit de febra tifoida.
Dupa moartea sa, Johanna a devenit o tanara rebela, parasind scoala si angajandu-se ca dactilografa in New York, la varsta de saisprezece ani. Bucursndu-se din plin de libertate si de banii proprii, ea a facut loc tot mai mult in inima ei pentru dragostea de lume si placerile oferite de aceasta.
Într-o seară, pastorul ei a invitat-o la el acasă, arătându-şi preocuparea pentru sufletul ei. După un moment de rugăciune, a plecat acasă. Viaţa ei nepăsătoare a început să o apese.

Cuprinsă fiind de frica morţii şi a iadului, avea insomnii şi se ruga de multe ori. Într-o seară, Johanna a găsit eliberarea după care tânjea, privind spre ceruri şi primind asigurarea iertării. Viaţa ei a devenit una pusă în slujba lui Dumnezeu.

Până la vârsta de nouăsprezece ani, a ajutat la Misiunea „Steaua Speranţei” din Paterson. Apoi a intrat la Casa de Pregătire Misionară din Brooklyn, New York. În cel de-al doilea an de pregătire, a participat la o conferinţă misionară, unde l-a ascultat pe un misionar vorbind despre triburile păgâne din Africa Centrală, care nu fuseseră atinse de Evanghelie.

La încheierea serviciului, Johanna a petrecut trei zile în comuniune cu Dumnezeu, primind încredinţarea că, pentru ea, câmpul de misiune îl constituia Nigeria.
Pentru că până la 25 de ani nu i s-a permis să plece în Africa, următorii trei ani i-a petrecut lucrând cu o misiune din oraş, printre ţigani, pe la case, închisori, spitale, cartiere rău famate.

În sfârşit, în 1920 a ajuns în oraşul african Lagos. Până a ajunge la punctul ei de lucru, din districtul Takum, printre canibali, a trebuit să aştepte încă un an, pe care l-a petrecut cu folos însă, reuşind în şase luni să stăpânească limba Hausa.

În această perioadă, Johanna a trăit cea mai importantă criză a vieţii sale. A petrecut mult timp în rugăciune şi a fost condusă de către Duhul Sfânt spre o înţelegere mai clară decât o avusese vreodată, a lucrării Lui asupra inimii omeneşti. A învăţat că ea este nimic şi că trebuie să se bazeze pe resursele sale inepuizabile în Cristos.

În februarie 1921, Johanna a plecat spre locul ei de misiune, spre satele de la poalele munţilor Camerun, unde domnea Prinţul Întunericului. Acolo, oamenii făceau sacrificii umane, se închinau demonilor, practicau poligamia şi în general se simţea o noapte spirituală.

Ceea ce o întărea pe tânăra misionară era rugăciunea. printre treburile de casă, serviciul de dimineaţă pentru băştinaşii care o ajutau, cursurile cu copiii, ajutorul medical pe care-l acorda, Johanna îşi făcea timp să petreacă timp cu Acela care îi putea da victoria în lupta împotriva răului.

În cursul anilor ei de slujire, Johanna a fost ajutată din când în când de către misionari din alte centre de misiune, însă toţi recunoşteau că ea este o misionară superioară. O colegă spunea: ”Era MARE, foarte umilă, foarte umană, un monument al rugăciunii.”

Viteaza luptătoare a fost chemată să viziteze Donga, unde câmpul misionar era plin de dificultăţi. Comportarea uşuratică a oamenilor din timpul adunărilor a durut-o mult, convocând apoi o întrunire numai cu creştinii, pe care i-a îndemnat cu lacrimi în ochi să se pocăiască, să se lase de păcatele lor ascunse.
Rezultatul a fost zdrobirea inimii şi mărturisirea păcatelor, când, unul câte unul, oamenii se ridicau să-şi mărturisească neascultarea. Liderul creştin din Donga a fost demis şi înlocuit cu alţi patru creştini. Şeful tribului, deşi se pretindea creştin, se amestecase şi în vrăjitorie. Johanna l-a ajutat să-şi vadă păcatul şi să se pocăiască.

Umblând cu Dumnezeu, misionara a învăţat că joaca cu păcatul, fie în viaţa personală, fie în viaţa noilor convertiţi nu face decât să ducă la confuzie şi la moarte, şi de aceea este nevoie de o disciplinare plină de dragoste, dar categorică.

Convingerea ei a fost aceea că bisericile africane, mai devreme sau mai târziu, trebuie să fie biserici indigene şi pentru binele lor, ea şi-a impus „să nu dea nimic fără plată, cu excepţia mesajului răscumpărării nepreţuite.”

Şi astfel a trudit înainte, în arşiţa soarelui şi la umbră, crezând cu fermitate că sămânţa Evangheliei, semănată cu lacrimi, va aduce un seceriş plin de bucurie.
În decembrie 1932, în ciuda concediilor pe care le petrecuse acasă în ţara ei, trupul ei obosit avea nevoie din nou de odihnă. În urma unei operaţii nereuşite de apendicită, pe neaşteptate, pe 8 aprilie 1933, la numai 39 de ani, Johanna a simţit că se prăbuşeşte şi a chemat pe cineva în ajutor.

În timp ce se făcea o rugăciune la căpătâiul patului ei, ea a exclamat: „Cu totul minunat! Cu totul minunat! El e partea mea.” Apoi, transmiţând un mesaj bisericii şi mamei ei, a mai rostit aceste ultime cuvinte de triumf, ce nu aveau să fie uitate de prietenii ei:

„Nu-mi pare rău. Totul e în voia lui Dumnezeu. Nu aş fi putut alege ceva mai bun decât această cale. Sunt cu totul nevrednică, o păcătoasă mântuită prin har, adusă în prezenţa Domnului Isus, Biruitorul morţii!”

Adaptare: Mihaela Adam
Material preluat din „Ei L-au cunoscut pe Dumnezeul lor”, de E. & L. Harvey
Sursa: InfoMisionar

Momentan nu am indentificat articole similare.